Sunteți aici: TraditiiLegende populare

Legende populare

Parte a mitologiei româneşti, legendele populare din Maramureş  - vezi „ Fata pădurii”, „ Omul nopțiI”,  „Uriașii din Rozavlea”,  „Legenda Curcubeului” - au particularităţi specifice. O legendă aparte este cea referitoare la un Icar maramureșean: haiducul Pintea Viteazu. Pentru a scăpa de urmăritori, acesta ar fi zburat de pe înălțimile Maramureșului cu un fel de planoare făcute din șindrilă. Iar legenda pare să aibă și un sâmbure de adevăr, fiind descoperite și texte (de la 1701, respectiv  12.08.1702) care fac vorbire despre zborurile haiducului; dar și reclamații ale localnicilor, supărați că planoarele haiducului le culcau holdele. În folclorul local s-au păstrat destule versuri populare  care consemnează că Pintea a fost „mare minte" şi confirmă că ar fi inventat un aparat de zbor.

 Pintea Viteazu – haiducul zburător 

 

Legenda spune că atunci când era pe punctul de a fi prins, Pintea și-a confecţionat aripi din șindrilă (o formă rudimentară de planor) . Cu ajutorul lor și-a luat zborul de pe înălțimi, reuşind să scape de urmăritori. La fel, se spune că în arhiva Primăriei Baia Sprie s-ar găsi încă plângeri ale unor localnici, supărați că aparatele ciudate ale haiducului le ...calcă grâul. Au fost și cercetători care au căutat argumente în sprijinul variantei haiducului zburător.

 

În lucrarea de doctorat a profesorului Valeriu Avram, susţinută în 1999, se face referire la arhivele transilvane, dar şi la câteva documente din Ungaria, în care se vorbeşte despre Gligor Pintea, supranumit Viteazul din Magoaja Maramureşului. Datele vremii arată că Pintea era şi un haiduc al aerului. Prima atestare este cuprinsă în textul unei note din 1701, scrisă pe o pagina liberă dintr-un Apostol românesc, păstrat în manuscris fragmentat la biserica maramureșeană din Bontăieni. Descoperit în 1934, textul arăta că: „de pe Mogoşa, Pintea au sburatu cu sburătoare, făcută de elu, până în Dăneşti. Elu îi învaţă pe pandurii săi să sboare. Scris-amu io Petre Fătu, în anu 1701”. A doua atestare, păstrată în aceeaşi formă, s-a descoperit în 1944 la Biserica Jank, din Ungaria, pe pagina 48 a unui Evangheliar românesc: „Pintea şi cu panduri de-ai săi au sburat pe imaşuri şi fâniţe de-ale oamenilor de la Viile Satu Mare. O sburătoare (planor - n. n.) ce au fostu araduitu de tri cai s-au opritu şi pre fâniţa vărului meu Popanu Irimie. Toată lumea s-au miratu de frumuseţea şi sborurile acestor sburătoare. Ele au fostu făcute din lemnu de paltinu, plopu, bradu şi stâjinaru. Roţile lor au fostu căptuşite cu pile (piele - n. n.) de cerbu deinu codru. Io ierohomanul Genadie încă am văzut cu mirare tot ce am scrisu aicea de pomenire, astăzi în ziua de 12 luna lui cuptoru, anul 1702". S-au păstrat și versuri populare care confirmă că Pintea a fost „mare minte" şi că ar fi inventat un aparat de zbor. 

 

Fata Pădurii

 

Un geniu rău al pădurilor, o divinitate malefică, nefastă din mitologia românească. Uneori apare ca femeie tânără, alteori foarte bătrână, cu părul lung până la pământ, bocind neîncetat prin păduri; se poate auto-metamorfoza la dorinţă. Întotdeauna când se plimbă stârneşte vuietul codrului, iar adesea râde ea însăşi în hohote sinistre sau plânge hohotitor, alteori doar chiuie sau croncăne. Umblă la marginea pădurilor, momind pe drumeţii rătăciţi. Motivul nu este unic: există corespondenţe la slavii răsăriteni şi la germani (V. Kernbach, Dicţionar de mitologie, 1989, p. 409-410).

„A fost demult o fată frumoasă care s-a rătăcit prin pădure şi a apucat-o noaptea. Amu’, ea nu s-o pus să se culce, fără o tot umblat, da’ de-a găsi cărarea care s-o ducă spre sat. Într-un timp a venit un om îmbrăcat tot în negru şi i-o spus să meargă după el, că i-a arăta drumul. Da el a dus-o într-o casă de piatră şi acolo a vorbit ceva neînţeles, că i-o luat minţile şi i s-o transformat chipul de n-o mai semănat cu ea. Apoi i-o luat hainele şi i-a dat drumul prin pădure, dar ea nu s-o mai putut întoarce îndărat şi o rămas să umble numai prin păduri. Şi cine o mai întâlneşte numai rău îi umblă, că nu-l lasă din mână sănătos. Îi suge tot sufletul, îl schimbă la faţă ori îl omoară. Aşe s-o născut Fata Pădurii" (Parasca Făt, în Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1980, p. 104).


"Se spune că Fata Pădurii avea grădină pe Faţa Pietrii Gutâiului. Vorbeau bunicul şi bunica că li s-au fost stricată oile, s-au zăruit. Batăr ce au făcut, batăr unde s-au dus - şi pe la preot - şi nu au putut face nimic cu ele, până ce le-a spus cineva: – Du-te la grădina Fetei Pădurii şi ia de acolo câteva flori şi le aruncă peste oi; apoi le fierbe şi cu fiertura stropeşte oile şi vei vedea că se vor face bine. No, apoi după asta s-au făcut bine". (Pamfil Bilţiu, de la Pălăguţa Iurca, 65 ani, Călineşti, Maramureş, 1995, în Izvorul fermecat, 1999, p. 227).


"A fost odată un băiat care avea de drăguţă o mândră dintr-un sat vecin. Tare era mândră, ca roua de dimineaţă. Şi săracul stătea cu oile departe, în deal. Dar drăguţa lui venea la el în fiecare noapte. Şi stăteau împreună noapte de noapte. Era tare fericit şi, vai, cum să nu fie? Numai că el nu ştia, săracul de el, că nu este drăguţa lui fata aceea care venea noapte de noapte la el. Şi, cum o tot drăgostea el, când o fost odată i-a pus mâna în spate. Şi a simţit că îi ca şi o covată. Apoi i s-a făcut frică şi a plecat cu oile de acolo, că aceea a fost Fata Pădurii" (Pamfil Bilţiu, de la Marai Rad, 58 ani, Giuleşti, 19991, în Izvorul fermecat, 1999, p. 234-235).


"Demult umbla Fata Pădurii, dar se lega numai de bărbaţi. Ei aveau de lucru cu ea, femeile nu. Bărbaţii trebuiau să aibă frânghie împletită de tei, că atunci nu le putea face nimic Fata Pădurii. Unul de la noi, Costănel, nu a avut frânghie din aceea. Când o fost păcurar la oi, o venit Fata Pădurii într-o sară la el şi l-o ţâpat pă foc şi i-au adus numai cioantele într-o bute. Fata Pădurii se arată femeie urâcioasă, înaltă şi cu păr mare" (Pamfil Billţu, de la Maria Vlad, 76 ani, Săliştea de Sus, 1997, în Izvorul…, 1999, p. 235).

 

Omul nopţii

 

Omu’ Nopții se arată șchiop și mare, înalt cu căput negru, lung și cu păr pe obraz. Îi tare hâd" (P. Bilțiu, de la Marta Tămaș, 1996, în Izvorul fermecat, p. 173).

"Omu’ Nopții sare într-un picior ca și iepurele când merge. Și umblă pe dealuri și pe păduri. Pe Fata Pădurii o ia și o pune pe foc. Îi face capătul. Nu-i bine să te întâlnești cu el. Dacă îl vezi, nu-i bine a zice către el nimic" (P Bilțiu, de la Ioan Ivănciuc, 54 ani, Cornești - Maramureș, 1995, Izvorul fermecat, p. 173).

 

Uriaşii din Rozavlea

 

În vremuri de demult, se zice că trăia în Cuhea (Bogdan Vodă) un uriaş. El avea o fată tot uriaşă, pe care o chema Rozalia. Fata, într-una din zile, pribegi printre nişte dealuri. Acolo, pe o pajişte întinsă, erau doi oameni, cu un plug cu patru boi. Fata crezu că sunt nişte jucării Şi luă oamenii cu tot cu plug şi cu boi în şurţ. Ii-o dus la tătu-so: „Uite, tată, ce jucării am găsit!”. Tatăl său îi zice: „ Nu-s jucării, dragă fată. Îs oameni şi ei or stăpâni pământul de amu’ înainte. Noi, uriaşii, ne-om zărăsti. Du-te şi lasă-i acolo de unde i-ai luat. Şi pântru c-ai călcat pe acolo, locu’ s-a chema Rozavlea (În Calendarul Maramureşului, 1980, p. 103, consemnată de Ileana Pop).

 

Legenda curcubeului

 

"Curcubeul se vede un cerc mare pe cer care iese dintr-o apă mare la un capăt şi celălalt capăt este în altă apă mare. Sobeşte din amândouă apele. Se vorbeşte că sorbeşte până se umflă şi atunci se ridică şi se varsă ploaia din curcubeu. La noi be din apa Vișeului şi din Iza. Sorbeşte cât îi trebuie în amândouă capurile. După ce s-a umflat, atunci s-a desfăcut şi zice că plouă. Ziceau bătrânii, aşa, când se uitau la culorile acelea şi vedeau din care-i mai multă. Dacă este verde multă culoare ziceau că-i fânaţă şi va fi iarbă multă, de-i galben îi grâu mai mult. De-i roşu e porumb mult în anul acela. Atunci zice că se face mălai mult". (Pamfil Bilţiu, Izvorul fermecat, 1999, p.78-79, cules de la Ion Ungureanu Tomşa – Rozavlea)